Şi cum ai putea fii altfel când rugăciunea ta e să fii ca Isus? Oare îţi dai seama de ceea ce te rogi când spui asta? Vrei să fii ca El, dar te plângi când eşti înşelat, trădat, când prietenii îşi bat joc de tine, când oamenii pe care îi iubeşti îţi întorc spatele. Plângi când eşti părăsit, plângi când eşti cuprins de boală, plângi şi plângi pentru toate lucrurile care îţi sfărâmă inima în bucăţele… Oare eşti conştient că Isus a trecut pe acolo? Dar El ” Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.” Isaia 53:7 

“Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă…” Isaia 53:10 şi va găsi cu cale să te zdrobească şi pe tine prin suferinţă dacă îi dai voie şi asta doar şi doar pentru a face din tine un adevărat soldat în armata Lui. Nu ştiu ce înţelegi tu prin suferinţă, dar suferinţa ar trebui să te ajute să intrii într-o intimitate şi o profunzime cu Dumnezeu cum nu a experimentat multă lume. Nu trebuie să te doboare, să te omoare. Trebuie doar să scoată din tine inima aceea de luptător, să scoată ceea ce e mai bun, să-ţi dea o putere şi un curaj să lupţi orice ar veni şi oricât de înfricoşător ar fii adversarul tu să stai ferm pe poziţie. Atunci când devii conştient că suferinţa e doar pentru a creşte, pentru a învăţa, pentru a putea fii ca El, atunci deşi totul în tine te doare, carnea şi sângele dansează, inima zâmbeşte şi nimic, nimic din tine nu mai e la fel, pentru că nimic şi nimic nu se poate compara cu frumuseţea zdrobirii.

“De aceea, Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.” Isaia 53:12 

De aceea Dumnezeu îţi va da un loc în Împărăţia Lui şi vei putea sta la dreapta Lui.

Isaia 25:4

Lacrimă, durere, alunecare, slăbiciune, nelinişte, trădare, boală, cădere, suferinţă, tulburare, îngrijorare. De ce atunci când eşti trântit la pământ găseşti cuvinte suficiente să descrie acea stare iar atunci când bucuria e atât de mare de inima îţi sare din piept şi îţi taie răsuflarea, cuvintele parcă se opresc toate în gât? Nu poţi exprima bucuria la fel de bine ca şi tristeţea, zâmbetul parcă nu e la fel de puternic ca şi lacrima.

Şi ce pot face eu pentru Tine, Rege frumos? Când sunt acolo jos, în mocirlă, ştiu să strig, am resurse să îţi explic totul în mii de cuvinte. Dar… dar când mă ridici, privesc în jos şi îmi amintesc de tot ca de nişte ape care s-au scurs, atunci nu mai am cuvinte. Simt o linişte, o pace, o bucurie pe care nu o pot descrie. Toate cuvintele pe care le-aş găsi, oricât aş încerca nu pot să descrie ceea ce faci Tu şi frumuseţea cu care creezi lucrurile şi nu aş găsi suficiente cuvinte pentru a-Ţi mulţumi vreodată pentru că oricât de mult aş suferi, întotdeauna îmi dai o frântură de paradis, aici jos.

M-am îndrăgostit de Tine din prima clipă în care Ţi-am simţit privirea directă în ochii spunându-mi: “Copila mea!”. Zboruri de har am dus pe braţele Tale, dimineţi cu picuri de dragoste, zile îmbodobite cu îndurare şi nopţi pline de linişte. Este o pace care am ajuns să o cunosc în frântura aceea de paradis. Şi totuşi, cerul mi-e comoară. Şi totuşi, visez la tărâmuri îndepărtate. Şi totuşi ştiu că e mai mult decât această frântură. Şi totuşi, visez la cerul adevărat, acolo unde eşti Tu, acolo unde vreau să fiu şi eu.

Am găsit lada, am aruncat o privire înainte să o cobor din pod și am văzut o carte cu niște coperți frumoase, maro pe care era gravat titlul “O altfel de frică”. <<Sună destul de interesant>> mi-am spus eu. Am deschis-o și din ea a căzut o hârtie învechită, puțin ruptă la margini, dar păstrându-se destul de bine în acea carte. Am desfăcut-o și ce puteam vedea era un scris îngrijit, dar tremurat. <<Sofia, ai găsit lada?>> se auzea glasul bunicii. <<Da, bunico! Cobor imediat cu ea.>> N-am apucat să citesc nimic de pe foaie și eram curioasă ce conținea. Am împăturit-o și am pus-o în buzunar. Am coborât cu lada, i-am dat-o bunicii și m-am scuzat pentru câteva minute. Am ieșit în curte și m-am dus în capătul grădinii sub un măr. Aici nu avea să mă vadă nimeni și voi putea citi în liniște. Am scos-o din buzunar, am desfăcut-o și am început să citesc:

“14 aprilie 1877“.  <<Pare a fii o pagină de jurnal. E oare din jurnalul bunicii? Ținea bunica un jurnal?>> era destul de tânără pe atunci, poate chiar 17 ani, vârsta mea de acum. Continui să citesc:

“Am crezut că nu mi-e frică de nimic. Am crezut că Tu ești singurul de care îmi este frică. Credeam că sunt curajoasă, dar mi-e frică. Am descoperit frica în mine deși o negam atâta timp. E o frică, știu că e. Cui aș putea să-i spun lucrul acesta și să mă creadă normală? Când toate fetele îmi spun că vor să arate bine, mie mi-e frică să nu fiu prea frumoasă, mai frumoasă ca ele. Nu mi-e frică să nu arăt bine, să nu-mi stea părul, hainele sau pantofii perfect. Mi-ai dat frumusețe și îți mulțumesc pentru ea dar e invidia asta între fete pe care nu o înțeleg. Toate vor să fie mai frumoase ca altele. Când toți la biserică vor să cânte cât mai bine, mie mi-e frică… mi-e frică să nu cânt prea bine, mai bine ca ei. Nu mi-e frică să falsez și să greșesc. Mi-ai dat o voce frumoasă și îți mulțumesc pentru asta, dar mi-e frică să nu cânt prea bine și mândria să învingă modestia. Când sunt la școală și profesorul de multe ori pune întrebări, deși știu majoritatea răspunsurilor, aleg să tac. Mi-e frică. Nu mi-e frică să nu știu dar nu pot să fiu mai bună ca restul. Când desenez întotdeauna spun celor din jur care mă întreabă că o prietenă mi-a făcut desenul. Când sunt la joacă, când alerg, când mă joc cu mingea, oriunde aș fii nu pot să joc mai bine, să alerg mai repede, să dau gol, să sar mai bine. Nu pot pentru că frica mă ține. Nu pot să fiu mai bună ca restul, deși aș putea. Nu mi-e frică să fiu pe locul doi, să ratez sau să cad. Câteodată dispare frica asta și atunci are loc momentul de “sclipire” cum îmi spun unii. Nu e sclipire, e doar lipsa fricii. Ei nu știu. Îmi e frică să fiu eu și să arăt lumii ce ai pus în mine, ca nu cumva să fiu prea bună pentru ei. Mă gândesc la tot ce ai pus în mine și îmi dau seama că e mult. E mult prea mult și mie mi-e frică. Mi-e frică pentru că cuvintele Tale răsună mereu în mintea mea: <<Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult.>> Și totuși frica rămâne și e frică, o altfel de frică.”

Am lăsat foaia să îmi cadă din mână. Am înțeles acum tremuratul scrisului. Nu puteam să nu mă gândesc la nimic. Ceea ce am citit mi-a pus întreaga minte în funcțiune. Nu mă interesa dacă era bunica cea care a scris, nu mă interesa dacă frica ei a trecut sau nu. Ceea ce mă interesa era: <<Mie cât mi s-a dat? Mie cât mi se va cere?>>. “

Lara C.S.

Mă ridic din pat, îngenunchez și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ziua ce a trecut și mă rog pentru ziua ce îmi stă înainte. Parchetul se simte atât de rece sub genunchii mei. Citesc din Cuvântul Lui, inima mi se încălzește puțin, dar devine din nou rece după ce am închis Biblia.

Mă spăl pe față, apa e atât de rece. Mă îmbrac și ies din cameră, ușa închizându-se scârțâind în urma mea. Pășesc pe holul gol, întunecat și friguros al căminului.

Am ajuns în stradă! Aud sunetele unui violoncel trist. Oameni zgribuliți, cu pumnii strânși, cu mișcări robotice și înghețate se îndreaptă în direcții diferite. Nici un zâmbet! Copacii fără viață, înfrigurați și părăsiți de frunzele lor uscate, zbârcite și lipsite de culoare care cad și se prăbușesc la pământ. Totul pare rece și lipsit de viață. Unde e culoarea, bucuria?

Imaginea se scurge sub ochii mei, totul se șterge și devine alb. O iau de la început.

Mă trezesc. E dimineața devreme. E o zi neobișnuită de noiembrie. E toamnă târzie iar soarele îmi trimite prafuri de sclipiri de sub nori. Văd cum pătrund în camera mea particule micuțe și sclipitoare de lumină. Nu m-a uitat.

Mă ridic din pat, îngenunchez și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ziua ce a trecut și mă rog pentru ziua ce îmi stă înainte. Parchetul îmi răcorește oasele înfierbântate după un somn într-o plapumă pufoasă și călduroasă. Citesc din Cuvântul Lui, inima îmi tresare de bucurie. Închid Biblia și prind curaj, sunt mai liniștită și mai plină de viață pentru ziua ce îmi stă înainte.

Mă spăl pe față, apa e atât de rece și îmi aduce întreg trupul la viață. Mă îmbrac și ies din cameră, ușa închizându-se în urma mea. Pășesc pe holul căminului. Praful de sclipiri îl observ și aici, mă încântă.

Am ajuns în stradă. Viori vesele răsună în mintea mea. Oameni îmbrăcați gros, pregătiți pentru sezonul rece, cu mișcări vioaie și alerte se îndreaptă în direcții diferite. Zâmbete! Copacii, îmbrăcați cu rochițe de iederă, dansează pe ritmul vântului. Frunzele și ele se prind în horă unele de altele și cu mișcări lente și grațioase ajung într-un final să se aștearnă pe pământ. Totul pare cald și plin de viață!

Mi s-a întâmplat și una și alta. De acum prefer să văd praful de sclipiri ce-mi inundă camera și frunzele care dansează la fereastra mea dimineața. Prefer să văd sclipiri decât să fiu oarbă.

Vibrează fir de aer tăcut,
O simfonie melancolică răsfrângi,
Dar tu simți ce eu nu simt…

Îngeri la luptă,
Zâmbete ascunse,
Melodii necunoscute,
Frânturi de paradis.

Vreau să ating cerul.

În zadar cauți să extragi și să exprimi frumosul din urât și bucuria din suferință când realitatea e o alta. Sufletul tău e mistuit de frământare, confuzie, urlete, gălăgie și zgomot, mult zgomot.

În zadar cauți să scoți raze de soare din lumi întunecate când pe cer a rămas doar luna. În zadar cauți să scoți cuvinte pline de speranță din guri spurcate și întinate când în mintea omului a rămas doar ura.

În zadar cauți să găsești un om integru, în zadar.

În zadar încerci să pari ceea ce nu vei fi niciodată. Nu pentru că nu poți ci pentru că nu vrei.

În zadar strigi adevărul de pe acoperișul casei când viața ta e un întreg fals. În zadar citești Biblia odată pe an și ai ajuns să fii făcut de rușine de un om care nu a citit-o niciodată.

În zadar asculți laude aduse Lui Dumnezeu când amesteci aceste lucruri cu sunete ce te satisfac și vorbesc doar despre tine și tine, despre tine și iar despre tine. De când ai devenit tu și suferințele tale puntul central? Ce rost are să te afunzi tot mai mult în suferințe când nimic din toate acelea nu fac nimic să îți amelioreze starea ci mai degrabă să te facă tot mai conștient de ea. Wow, descrie perfect viața mea, descrie perfect relația mea, descrie perfect starea mea. Și ce-i? Sunt conștient oricum, chiar dacă nu o pot expune în cuvinte. Am nevoie de o ieșire nu de o afundare.

În zadar cauți iubirea adevărată, o iubire ca a Lui, când ea a iubit atâția fii, când el a iubit atâtea fiice. În zadar, da, pentru că poate o găsești, ai o șansă la ea, dar nu… în timp ai devenit atât de confuz omule încât atunci când dragostea Lui îți bate la ușă nu mai ești în stare să o recunoști. O privești, te gândești că e o altă fiică și te-ai săturat de asta, îl privești și te gândești că e doar un alt fiu și nu deschizi. În zadar, poate într-o zi va pleca de la ușa ta.

În zadar îți ceri iertare, în zadar te căiești, când ziua de mâine îți pune pe tavă aceleași ispite și ești prins din nou și din nou în ele.

În zadar…

El plânge, plânge și plânge cu amar. Scumpul meu, Isus. Îl doare atât de tare. I-ai promis iubire, dar faptele tale au dovedit altceva, l-ai înșelat, l-ai trădat. În zadar căci fericire n-ai găsit.

Îl doare și Îl doare tare, dar în zadar căci tu știi dar nu vrei să te schimbi. Ai ajuns atât de slab pentru că îți place să fii slab. Crezi că ai o scuză din asta, dar nu, este în zadar omule.

În zadar a murit pe cruce. Atâta putere, voință, suferință… pentru ce? Să fie batjocorit? Să fie trădat? Cuiele să-I fie răsucite în răni și coroana de spini să-I fie apăsată cât mai tare pe cap? Și ce mă uimește este că El a socotit tot acest în zadar, o utilitate, o folosință. El spune că s-a meritat. El a rămas, a rămas… a rămas nestatornic în decizia Lui. Chiar dacă se jertfea în zadar, a rămas. A rămas, e un cuvânt așa puternic. A rămas! Înțelegi? A rămas!

Mă uit în jur și nu înțeleg. Pe ce lume trăiți oamenilor? Pământul e al Domnului. Nu așa mi-l imaginez eu. Ar trebui să mă comport adecvat, ar trebui să te comporți adecvat, altfel în zadar… mă pierd singură și te pierzi singur, omule!

Lacrimi şi zâmbete. Aşa începe viaţa, naşterea unui copil ne spune asta. Lacrimi pe obrajii lui, zâmbete pe feţele celor din familie. Plâns, zgomot, sunete, silabe, cuvinte… Trec anii unul după altul…

Primăvara, auzi cântecul păsărelelor, natura încolţeşte şi prinde viaţă după o iarnă leneşă şi odihnitoare… vara, vacanţă, jocuri de copii, strigăte de bucurie… toamna, foşnetul frunzelor, gălăgia tractoarelor… iarna, clinchet de clopoţei şi răsunetul colindelor. Niciodată, dar niciodată nu e linişte, doar linişte. 

Trec anii, trec.. căci ei niciodată nu stau în loc. Te trezeşti că nu mai eşti copil, viaţa îţi pare complicată, mai complicată. Tot mai multe responsabilităţi, tot mai multe pe cap, niciodată parcă nu se termină. “Linişte”? Ce înseamnă cuvântul acesta? Îţi pare un cuvânt necunoscut… a devenit în timp necunoscut.

E ciudat, da, e ciudat, cum oamenii odată cu trecerea anilor cred că viaţa lor e tot mai complicată, când defapt viaţa e la fel, complicaţiile apar la ei în minte. Alergi şi nu ştii încotro, te frămânţi şi nu ştii de ce, faci gălăgie şi te mai întrebi unde e liniştea. Crezi că stă în puterea mâinilor tale să faci ceva? Crezi că poţi schimba tu ceva? Trec anii, trec şi trec… ajungi bătrân… dintr-o dată descoperi că poţi să fii copil din nou şi începi să trăieşti şi să priveşti viaţa din perspectiva unui copil şi prin ochii lui. De ce îi ia omului atâta timp să realizeze anumite lucruri? Poate dacă cunoştea liniştea afla de mult răspunsul la întrebări. Linişte… sună atât de bine, dar e aşa de greu de găsit, de trăit.

Şi totuşi… niciodată nu a fost linişte destul…

Nu te mai osteni atât!

Îmi vine să râd când te văd aşa, îmi vine să plâng când te văd aşa. Până când vei căuta în zadar? Până când vei hoinări aiurea pe alte teritorii? Când îţi vei da seama? Sunt un Dumnezeu gelos! Te vreau cu totul pentru Mine!

” … varsă zi şi noapte şiroaie de lacrimi! Nu-ţi da niciun răgaz, şi ochiul tău să n-aibă odihnă! Scoală-te şi gemi noaptea când încep străjile! Varsă-ţi inima ca nişte apă înaintea Domnului!  Iată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai trag nădejde: bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare! ”

Plângerile lui Ieremia 2:18-19; 3:21-23;

Când aud franjuri mă gândesc la niște fâșii fie din hârtie, material sau orice altceva, fâșii simetrice și asimetrice, mai groase, mai subțiri, mai late, mai înguste care sunt prinse la un capăt de ceva ce le ține împreună. Am căutat în dicționar și am găsit următoarea definiție: “FRANJ, franjuri, s. n. 1. Fiecare dintre firele de bumbac, mătase, lână etc. care atârnă unul lângă altul ca ornament, la marginea unei perdele, fețe de masă, stofe, a unui obiect de îmbrăcăminte etc.” *

M-am gândit mai departe la franjuri. În ultimul timp m-am gândit dacă mi-ar plăcea să fiu un pește și să trăiesc în ape sau să fiu o pasăre și să zbor cât cuprinde cerul… dar am ajuns la concluzia că sunt om și asta aș vrea să fiu în continuare. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că sunt om. Acum m-am întrebat dacă mi-ar plăcea să fiu un franj. Am început să am unele idei despre ei, despre ceea ce sunt. Ce am observat e că atunci când vântul bate, franjurii, din orice material ar fii ei construiți se mișcă. M-am gândit la vânt, m-am gândit la franjuri și m-am gândit la om.

Dacă vântul care bate sunt vocile din jurul meu, sunt sentimentele mele, sunt emoțiile mele ce mă fac să mă mișc și îmi dau o instabilitate, atunci important e să privesc și să văd că sunt prinsă de un capăt de ceva și oricât de tare ar bate vântul e ceva ce mă susține și atunci știu că sunt în siguranță. Acel capăt e Isus care mă ține și nu îmi dă drumul oricât de tare ar bate vântul și oricât de mare ar fi furtuna.

Dacă vântul care bate e Duhul Sfânt, atunci îmi doresc să mă pot elibera de capătul acela, să mă desprind de ceea ce mă ține legată și să umblu pe aripile vântului, să învăț să plutesc prin văzduh cu siguranța că deși m-am desprins de mulțime, nu sunt pierdută și singură ci sunt găsită și purtată pe brațe de Rege.

Nu sunt un franj și nu voi fii, dar sunt un om care învață de la el cum să se miște când vântul e furtună sau când vântul e un susur blând. Învață când e momentul să te ții strâns sau e momentul să dai drumul la ceea ce te leagă. Tot ce contează e să recunoști cine e în vântul care bate.

* Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998